Incep sa cred ca chiar as fi o mama buna, desi trebuie sa recunosc ca sunt o fiinta destul de egoista si nu stiu daca as putea sa imi schimb atentia aproape total asupra unui copil.
Recent mi-am vazut primul meu nepotel. Se nascuse de cateva ore si era o chestie mica, cu ochi si niste manute ingrozitor de mici. Tinea pumnii stransi, dar avea plamani puternici. M-a socat faptul ca verisoara mea se purta atat de natural cu el de parca erau impreuna de o viata. Si asta in timp ce eu una nu am avut curaj sa il iau in brate. Aveam senzatia ca o sa il sparg. Arata ingrozitor de fragil.
In schimb mi-a placut sa ii vad pe parinti. Cat de absorbiti erau de el si cat de firesc se purtau. Tatal era fenomenal. Daca stau sa ma gandesc bine a fost pentru prima data cand am vazut un barbat tinandu-si in brate copilul. Si vorba cantecului - si baietii plang cateodata... Am vazut atat de multa dragoste in privirea lui. De fapt era ceea ce trebuia sa vad. Ca isi iubeste copilul, ca isi iubeste sotia. Sunt lucruri firesti, dar la care arareori suntem martori.
Am observat totul "din afara". De fapt eram alaturi de ei in camera de spital. Eu si matusa mea. Dar parca nu existam atunci cand erau ei 3. Erau doar ei - ea si el o entitate si copilul cealalata entitate care le lumina fetele. Le aducea bucurie.
E foarte ciudat pentru ca in ultima vreme in mod ciudat s-au intetit contactele mele cu copiii. M-a impresionat la fel de mult faptul ca baietelul prietenei mele, pe care nu l-am mai vazut de 2 saptamani sau chiar 3 mi-a sarit de gat si m-a strans cu atata putere, de parca ma intorceam dupa o calatorie de 10 ani.
Si era un repros pe fata lui... nu ne-am vazut de atata vreme. Cum poti fi asa rea? Evident ca mi-a si spus-o. Ca i-a fost dor de mine. Am stat asa cu el agatat de gat cam un minut. In care nu prea am stiut cum sa reactionez. Ii dadusera lacrimile si asta m-a facut sa intepenesc si mai tare. Nu am putut decat sa il mangai pe par si sa il strang si eu in brate.
A urmat apoi fetita care nu s-a lasat mai prejos iar apoi iar m-am trezit cu amandoi agatati de gatul meu. Si m-am simtit bine. Pentru ca am simtit dragostea lor sincera. Si e bine sa te simti iubit. Mai ales cand sentimentul e reciproc.
Si evident ca filosofand ceea ce decurge logic din toata aceasta polologhie este: nu ar trebui sa am si eu un copil al meu? M-am gandit adesea la acest lucru. Si inca nu m-am dumirit. Un copil cu cine? Cateodata ma gandesc ca l-as putea creste foarte bine singura. Dar ar fi corect fata de el
(fata de mine conteaza mai putin)? Am atatea exemple de copii crescuti de un singur parinte... Si nu foarte fericite.
Atunci? O familie? Hmm. E o decizie grea. Am experimentat chestia asta. Fara succes. Probabil pentru ca nu am iubit? Sau am iubit doar ideea de familie?
Macar o decizie inteleapta am luat: (e prea personala sa o impartasesc aici, dar e buna si cred singura inteleapta din ultimii... ani). Si sunt mandra de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu