Deşi au trecut mai bine de 20 de ani, parcă îl văd şi acum pe Mircea Dinescu, în studioul televiziunii naţionale, cum, plin de entuziasm, proclamă: ,,Dumnezeu şi-a întors faţa către România!" sau ,,Dumnezeu este român". Vă mai amintiţi?
Am stat azi noapte până aproape de ora unu şi am urmărit la ştiri relatările de la meeting-ul antiprezidenţial de la Palatul Cotroceni (este pentru prima oară în ultimii 3 ani când fac acest lucru). Lăsând la o parte încercările de manipulare - şi de o parte şi de alta - şi de politizare a situaţiei, un lucru este clar: românii au ales să ia atitudine.
Prima idee care mi-a venit în minte a fost celebra frază a lui Dinescu.
Acum, când mi-am revizuit şi relaţia cu Dumnezeu, o văd cu totul şi cu totul altfel. Chiar dacă nu se menţionează foarte des, Bibila ne spune că este de datoria noastră să ne rugăm pentru conducătorii ţării şi că orice stăpânire este lăsată ori îngăduită de Dumnezeu. Cu alte cuvinte avem ce merităm.
Ca şi popor creştin, este ruşinos unde am ajuns. Cred că situaţia în care ne aflăm astăzi este rezultatul exclusiv al depărtării de Dumnezeu. Stai cu Dumnezeu, stă şi El cu tine. Îl ignori şi îl laşi la o parte, te lasă şi El. Am citit mai multe episoade în Vechiul Testament (foarte elocvente şi pentru ceea ce trăim noi astăzi) cum poporul ales (a se citi cu majuscule), evreii, L-a părăsit pe Dumnezeu, s-au închinat idolilor şi au trăit în păcat. Rezultatul a fost unul dezastruos. Fie au trăit ani grei de robie, fie au fost decimaţi sau tot răul posibil venea asupra lor, din cauză că liderii - conducătorii lor - alegeau calea greşită şi se depărtau de Dumnezeu. Nu au ieşit din această situaţie decât atunci când şi-au întors iar faţa către Dumnezeu. Şi atunci Dumnezeu i-a binecuvântat cu conducători înţelepţi, cu bogăţii şi prosperitate.
Aşadar, revenind asupra situaţiei României, cred că ne aflăm la un moment de răscruce, comparabil cu ce a trăit poporul evreu. Ne intitulăm creştini - peste 90% din populaţie. Dar urmăm noi cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu? Cât de important este acesta pentru noi? Pe ce bază construim noi viaţa? Pe ce loc în punem pe Dumnezeu în viaţa noastră?
Înainte de ziua naţională, biserica la care merg a avut o săptămână specială de post şi rugăciune pentru ţată şi conducători. Să nu credeţi că ne-am rugat să moară Băsescu sau să îşi piardă funcţia. Sau că ne-am rugat ca parlamentarii să fie trăzniţi şi locul lor să fie luat de un cor de îngeri.
Este datoria noastră să ne rugăm ca Dumnezeu să dea conducătorilor noştri înţelepciune, călăuzire şi să-i ajute să fie milostivi, plini de compasiune faţă de popor. Să conducă în dreptate şi adevăr. Tot Biblia ne spune că dacă cerem ceva după voia lui Dumnezeu, El, care este plin de îndurare şi bunătate ne va da. Aşadar, toţi cei care pretindem că suntem creştini ar trebui să ne luăm în serios datoria pe care o avem şi să ne rugăm, să postim pentru ţara noastră şi pentru cei care ne conduc. Mai mult decât oricând, anul acesta este şi unul electoral.
Mulţi dintre noi poate recităm Crezul ca pe o poezie: ,,Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute..." Întrebarea este: spui această rugăciune ca pe o poezie sau chiar crezi ce spune ea? Chiar crezi că Dumnezeu este Făcătorul tuturor, ale celor văzute şi nevăzute, Creatorul întregului Univers? Dacă ai credinţă, atunci pentru El nimic nu este imposibil. Nici să schimbe soarta României. Dar depinde de noi. Îl onorăm noi cu viaţa noastră sau suntem mult prea ocupaţi să îi acordăm şi Lui cinci minute din timpul nostru? Mergem la El ca şi milogii doar atunci când avem probleme, sau îi acordăm zilnic slava şi cinstea care I se cuvin?
Cred că ar trebui să medităm serios la toate aceste lucruri. Dacă alegem să fim creştini doar cu numele atunci Dumnezeu nu îşi va întoarce faţa către România. Dacă însă alegem să stăm în ascultare, atunci vom fi martorii unui miracol. Şi, iar citez Biblia: ,,pentru că El vrea ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la mîntuire". Alegerea ne aparţine. Dumnezeu nu intră cu bocancii în viaţa nostră. ,,Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva aude"... să deschidă.
Un al doilea lucru care mi-a venit în minte este legat tot de Revoluţie. Vă mai amintiţi cum se spunea pe atunci că au venit în România terorişti arabi, trimişi de preşedinţii prieteni cu Ceauşescu? Nu e paradoxal că - de data aceasta în mod pozitiv - un arab reuşeşte să mobilizeze conştiinţa publică? Ce n-au reuşit partidele politice sau sindicatele a reuşit Arafat. De fapt nici măcar Arafat, ci reputaţia sa de excelent profesionist, de om corect şi cinstit.
Personal mă bucur că românii au ales să sprijine o idee, să zic aşa. Că au ieşit din starea de pasivitate, au ales să ia atitudine faţă de o nedreptate şi să sprijine un ideal.
Mi-a venit în minte şi finalul. Cu toţii cunoaştem povestea uriaşului Goliat, cel care râdea până când pământul se clătina atunci când micuţul şi fragilul David, un copil, un păstoraş care nu ştia nimic despre război, a ales să îl înfrunte. Deznodământul îl ştim cu toţii: o praştie, o piatră şi o rugăciune - au fost armele cu care David l-a doborât pe Goliat.
Dumnezeu să apere România! Dumnezeu să aibă milă de noi! Întoarce-ţi, Doamne, faţa spre România!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu