"Iubeste-ma atunci cand o merit cel mai putin; atunci am nevoie cel mai mult" - proverb chinezesc.
Acum o saptamana aveam senzatia ca aceste sarbatori vor fi cele mai minunate din ultimii ani... Pentru mine sarbatorile nu sunt un prilej prea mare de bucurie. Da, ma bucur ca imi vad familia, ca sunt aproape de parinti (care sunt si vor ramane cel mai important lucru pentru mine pe aceasta lume). Da ma bucur, pentru ca impodobesc bradul.
Dar, trecand de partea cealalata, e trist. E trist pentru ca in ochii celor pe care ii iubesc atat de mult citesc permanent aceeasi intrebare, acum deja muta: Si tu?
Eu... hmm. Ciudat cum nu prea ma mai gandesc la mine. Cred ca am renuntat sa sper ca ceva bun se mai poate intampla. Bun in sensul de a gasi si eu marea iubire si de a face totusi ceva cu viata asta. Cred ca fiecare esec din ultima vreme a fost prea dureros si e tot mai greu sa merg mai departe.
Deja nu mai am puterea sa privesc in sus, sa mai sper. Pentru ca soarele rasare foarte rar, straluceste puternic, insa apune la fel de repede. Si cand apune ma cufund din nou in intuneric, ma invaluie si simt ca ma prabusesc tot mai jos, si mai jos...
Nu este insa o fatalitate. Doar ca moare aceasta speranta. Sau cred ca am invatat deja sa nu mai astept prea multe lucruri de la viata.
Discutam recent cu cineva candva foarte apropiat mie despre viata in 2. L-am intrebat daca merita sa stai doar din respect cu cineva, fara sa existe iubire... Mi-a raspuns "categoric da". el face asta de ceva vreme iar de cand a aparut si un copil...
M-am decis sa experimentez si eu insa ... Am vrut din tot sufletul. a fost pentru prima data in viata mea cand am zis sa fac ceva in mod rational. Dar nu functioneaza. Ok, cunosti o persoana foarte decenta, care te respecta, care chiar te iubeste, care iti poate oferi siguranta. OK si? DAca nu simti nimic....
Oricum pe el nu l-am inteles nici atunci si nu il inteleg nici acum.
Si nu inteleg pe nimeni care ramane legat de un barbat sau o femeie din cauza unui copil... Si iar am un exemplu foarte elocvent. O alta persoana foarte draga mie (de aceasta data in sens parintesc) s-a insurat acum multi ani si a ramas cu acest statut doar din cauza copilului. In timp relatia a devenit ingrozitor de convenienta. Lipsita de dragoste, lipsita de stralucire, lipsita de orice te-ar putea face fericit. Doar respect.
Si ce se intampla? O mare tragedie dupa parerea mea... Fiul repeta drama tatalui. S-a insurat ca oricum trebuia sa o faca candva. Da e o persoana decenta care il iubeste si il respecta. O respecta si el pe ea. Si?
Asadar am stat, am analizat, si NU nu as putea face niciodata asta. Respectul ni-l pot oferi multi, dar dragostea.....
Si chiar daca zpun ca am incetat sa sper....poate totusi. M-o gasi si pe mine fericirea candva :)
Sarbatori frumoase!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu