luni, 2 noiembrie 2009

Dumnezeu, Omul şi clişeele verbale sau cum abordăm omul care nu crede

Cum abordăm omul care nu crede în Dumnezeu sau care spune, da, Dumnezeu există, dar pentru mine nu este o prioritate să înţeleg ce vrea totuşi El de la viaţa mea? O întrebare extrem de dificilă, pentru că evoluţia societăţii, evoluţia mentală şi socială a omului schimbă complet componenta spirituală a vieţii creştinului în ziua de azi.


Aseară am avut o "dezbatere" pe această temă cu soţul meu, care a înţeles ce vrea Dumnezeu de la viaţa lui în urmă cu mult timp, în adolescenţă, spre deosebire de mine, care mi-am pus astfel de întrebări doar în urmă cu doi ani. Concluziile le-am tras pe la miezul nopţii, după câteva ore bune de discuţii pe această temă.

Sunt multe şi voi încerca să expun doar esenţa. Faptul că cei mai mulţi dintre oameni nu se raportează în nici un fel la Dumnezeu pare deja un truism. Locul de muncă, problemele care apar la serviciu, copiii şi integrarea lor într-o societate care vrea tot şi tot mai mult de la ei, casa la care visăm şi maşina pe care neapărat o vrem pentru că exprimă statutul nostru social, haine de fiţe asortate cu încălţăminte ştanţată neapărat cu sigle celebre şi, mai presus decât orice, banii de care avem nevoie pentru a împlini toate aceste deziderate, sunt preocupările care ne ocupă 200% din timpul nostru.

O săptămână petrecută în goană nebună, cu trafic ameţitor şi oameni grăbiţi, care trec pe lângă tine mecanic, fără măcar să te privească, o săptămână în care ne împovărăm cu cât de multe probleme putem duce, apoi un week end în care nu ne interesează decât să ne relaxăm - cluburi, o petrecere sau pur şi simplu să zacem în faţa televizorului.

Cine câştigă din toate acestea? Evident psihologul, pentru că e firesc să plăteşti bani buni pe şedinţe de psihoteraptie după ce stresul, grijile şi problemele te copleşesc.

Prea puţini caută alinare în altă parte. Prea puţini realizează faptul că lucrul de care au nevoie este, de fapt, o încărcare spirituală, o revigorare a spiritului şi nu doar a trupului. Mentalul ne omoară şi cel mai greu este să renunţăm şi preţ de cîteva secunde la filtrarea prin mintea noastră a ceea ce experimentăm. Şi asta pentru că încrederea noastră este în oameni. Cum să caut ajutor în Cineva sau Ceva ce nu pot vedea? Când viaţa este tot mai grea şi mai complicată iar cerinţele şi convenţiile sociale cărora neapărat trebuie să ne supunem sunt tot mai mari cum să crezi că o rugăciune poate ajuta?

Într-adevăr, într-o societate bolnavă de egocentrism, într-o societate în care egoismul şi individualismul ocupă loc de cinste, e greu să accepţi că Ceva nevăzut, Ceva ce nu poţi palpa şi simţi la modul direct, Ceva ce nu poţi experimenta tactil te poate ajuta.

Sunt sigură că cei mai mulţi dintre noi au fost opriţi cel puţin o dată pe stradă de cineva care ne-a spus "Dumnezeu te iubeşte". Iar reacţia a fost un zâmbet ironic şi un spate întors. De ce? Pentru că pur şi simplu omul neinteresat de Dumnezeu, omul care vede în Dumnezeu o chestie de "studiat" la adânci bătrâneţi, nu pricepe ce vrei tu de la viaţa lui. Mă iubeşte, nevasta sau soţul, mă iubesc copiii, mă iubesc prietenii - da, simt asta, o văd din comportamentul lor. Dar Dumnezeu??? L-a văzut cineva vreodată? L-a atins? NU. Şi atunci? E firesc să treci mai departe.

Totuşi plicitsit sau pur şi simplu împins de curiozitate când vezi că vecinul se încăpăţânează să meargă în fiecare duminică într-un loc în care cică îl întâlneşte pe Dumnezeu, poate decizi să mergi să vezi şi tu o biserică etichetată în fel şi chip de bisericile tradiţionale. Sau chiar într-o biserică tradiţională, pe care totuşi mulţi o frecventează măcar de Paşti şi Crăciun, pentru că aşa dă bine, pentru că aşa este tradiţional.

Şi cam ce găseşti acolo? Huh, multe... În primul rând, de foarte multe ori primul contact este unul cu priviri iscoditoare care te etichetează scurt după lungimea fustei şi machiajul pe care îl porţi sau după modul în care te închini şi săruţi icoana. Scapi de privirile sfredelitoare, poate apare totuşi cineva care îţi întinde o mână şi îţi zâmbeşte, apoi începe slujba. Şi încerci să pricepi ceva, dar pur şi simplu nu înţelegi pentru că te omoară clişeele verbale, limbajul de lemn care, din păcate, la fel ca în orice alt domeniu sufocă Biserica. Sunt cuvinte pe care pur şi simplu nu le pricepi, pe care nu ai cum să le pricepi.

Acest limbaj de lemn este unul dintre pericolele cele mai mari care ne pândesc într-o biserică. Degeaba începi plin de patos să povesteşti cuiva despre modul în care Dumnezeu "a lucrat" în viaţa ta. Aiurea. Aberant. Omul acela nu înţelege nimic şi îţi ia entuziasmul drept nebunie sau spălare de creier. Pentru că nu pricepe conotaţia verbului "a lucra" în acest context. Şi pentru că dacă experienţa lui cu Dumnezeu se rezumă la "Doamne ajută" sau "Slavă Domnului", devenite automatism verbal şi nici într-un caz percepţii profunde ale sensului lor propriu, nu are ce şi cum să priceapă.

Sunt mulţi cei care umblă pe stradă cu pialnte sau pur şi simplu cu Biblia în mână şi abordează oamenii în încercarea de a le vorbi despre Dumnezeu. Foarte bine. Perfect. Extraordinar. Dar, eternul "dar", problema apare atunci când... deschizi gura. Pentru că de cele mai multe ori o faci utilizând aceleaşi clişee verbale pe care omul le-a auzit de enşpe ori fără să priceapă nimic. În loc să îţi adaptezi abordarea la situaţia actuală, să vii cu ceva original, te mulţumeşti să spui mecanic lucrurile pe care le auzi iar şi iar, expsperant aşi spune chiar, în biserica pe care o frecventezi.

Cand am fost prima dată la o biserică neoprotestantă am fost profund şocată. În primul rând m-au şocat pupăturile pe care toţi le împărţeau. Poate, pe de o parte, pentru că de felul meu nu sunt o persoană pupacioasă, iar, pe de altă parte, pentru că mi se păreau chestii artificiale, de complezenţă (ulterior avea să mi se adeverească această presupunere şi când am început să citesc Biblia nu m-am putut duce cu gândul decât la sărutul lui Iuda). Dar asta este lucrul cel mai puţin important. În definitiv fiecare se poate pupa cu cine vrea şi de câte ori vrea (dacă evident nu e vorba de mine :)).

Apoi, când a început slujba m-au copleşit alte şi alte expresii din care nu pricepeam nimic, care erau ceva SF pentru mine. În cazul meu, unul fericit, cred, a învins curiozitatea. Pentru că am început să îl bombardez cu întrebări pe cel care avea să-mi devină soţ. El m-a "luminat", mi-a "tradus" pe înţelesul meu ce însemna aia sau aia, m-a îndrumat cum să citesc Biblia.

Din păcate cei care au curiozitatea de a înţelege ceva ce nu pricep şi de a investi timp în asta sunt foarte puţin. Şi atunci intenţia ta bună de a-l aduce pe Dumnezeu în viaţa cuiva se soldează cu un eşec.

Şi cred că este în primul rând datoria pastorilor, a predicatorilor, a evangheliştilor, a fiecărui creştin, în definitiv, de a renunţa la limbajul de lemn şi de a găsi modalităţi inteligente şi adaptate la vremurile în care trăim pentru a explica omului relaţia cu Dumnezeu, felul în care Acesta a intervenit în viaţa lui, i-a transformat viaţa.

Ascult destul de des mărturii la posturi creştine de radio - de pocăiţi sau ortodoxe. Aceeaşi problemă: multe cuvinte pe care omul de rând nu le pricepe. Evident că nu am pretenţia ca întreaga slujbă să se coboare la limbajul profan, dar cred cu putere că limbajul sacru trebuie adaptat pe înţelesul tuturor.

Oricum omul este reticent când începi să îi vorbeşti de Dumnezeu, "temător" că vrei să îl înregimentezi în cine ştie ce sectă. Pentru că, fără să ne ascundem după deget, trebuie să recunoaştem că pocăiţii sunt priviţi ca şi nişte sectanţi (asta şi prin grija onor bisericilor tradiţionale). Şi de ce să alimentăm această temere? De ce să agasăm omul?

Cred eu că principala problemă pleacă din neînţelegerea acestui limbaj de lemn. Puţini ştiu ce înseamnă a te pocăi. Nu este un verb care să facă parte din masa critică a vocabularului utilizat în viaţa de zi cu zi. De ce nu putem spune simplu că trebuie să îţi pară sincer rău şi să îţi ceri iertare pentru păcatele tale?

"Trebuie să îl primeşti pe Isus ca Domn şi mântuitor dacă vrei să fi salvat, să fi mântuit". ?????? Să-l "primeşti"? ??????? Facem un sondaj să vedem câţi dintre cei abordaţi vor ştii să explice? Nu e cazul să ne risipim energia. Aproape am curajul să spun că sub unu la sută. Şi aceasta pentru că verbul "a primi" la fel cu "a lucra" nu este folosit în sens propriu. Iar omul nu are cum să înţeleagă sensul acestuia în acest context. Plus că, din păcate, pentru cei mai mulţi oameni jertfa Domnului Isus Cristos nu prea este clară. Dacă merg la o biserică tradiţională, măcar de Paşti şi de Crăciun, îşi amintesc probabil că "s-a jertfit pentru păcatele noastre". O sintagmă mult prea largă. O sintagmă pe care o abordează cel mult declarativ şi nimic mai mult.

Până să îi vorbeşti de mântuire cred eu că este mult mai util să îi povesteşti Biblia. Pentru că nu are cum să înţeleagă mântuirea dacă omul habar n-are de ce Dumnezeu şi-a trimis Fiul în lume, care a fost contextul complet în care naşterea Domnului a avut loc. Sunt foarte puţini cei care să fi citit - nu spun studiat - Biblia. Este ca şi cum eu, absolvent de litere, mă angajez contabil. Păi dacă am studiat matematica doar tangenţial, dacă tot ce ştiu este să fac adunări - scăderi - înmulţiri - împărţiri şi, eventual îmi mai amintesc cîteva principii matematice de bază, voi fi capabil să înţeleg ceva din acel program de contabilitate? Voi fi capabil să îl aplic în slujba mea? Dacă nu am citit niciodată Biblia, dacă nu am încercat să înţeleg principiile de bază ale creştinismului, voi fi capabil să îl pricep şi să îl aplic în viaţa mea? Răspunsul este un NU hotărât, fără rezerve.

Principiul de bază al redactării unei ştiri de presă este acela că atunci când şcrii o ştire despre un eveniment trebuie să pleci întotdeauna de la premisa că cititorul nu ştie absolut nimic depsre acel subiect. Doar aşa omul va fi corect şi complet informat, va avea o imagine de ansamblu şi va putea să înţeleagă evenimentul.

Dacă tot ce îi spui omului care nu a fost niciodată preocupat de Dumnezeu este "Dumnezeu te iubeşte", vrea ca tu să fi mântuit, uite cum a lucrat în viaţa mea - grrrr sigur nu pricepe nimic. Şi atunci? Ce vei spune? Păi Doamne, eu am încercat, dar n-au vrut să mă asculte... Degeaba încerci. Mai bine nu ţi-ai pierde vremea. Dacă încerci să deschizi o poartă închisă şi cheia nu merge, ce faci? Te încăpăţânezi la nesfârşit să încerci aceeaşi cheie, deşi ştii că nu merge? Sau ai inteligenţa de a schimba cheia, de a o găsi pe cea corectă? Pentru că în definitiv scopul tău este să deschizi poarta, nu să încerci să o deschizi folosind un instrument care nu se potriveşte!

Un comentariu: