Experienţa despre care vreau să vă scriu astăzi este mai veche - s-a întâmplat în urmă cu un an şi jumătate. Totuşi, mergând pe principiul că "lupu-şi schimbă părul dar năravul ba", am să vă relatez prin ce am trecut cu fetiţa mea.
La vremea respectivă avea un an şi două luni şi i-au ieşit nişte coşuri pe funduleţ. Unul s-a suprainfectat şi s-a transformat în furuncul. Ajungând cu ea la urgenţă, medicii au decis că trebuie internată la Spitalul de pediatrie, la secţia chirurgie. De această dată locaţia este chiar la Luther, cum este cunoscut de toată lumea, în Parcul ASTRA.
Internarea se întâmpla, dacă bine îmi aduc aminte într-o joi dimineaţa. Pentru că fiul meu abia se născuse, mama mea a fost cea care s-a internat cu fetiţa. Am fost şi eu pe acolo, dar cea care a stat efectiv a fost mama.
Încă de la început am remarcat lipsa de profesionalism a cadrelor medicale. Dacă ieri vă spuneam cât de mulţumită am fost de toţi, de la femaia care făcea curăţenie, până la asistente, medici şi rezidenţi, de data aceasta medicii şi asistentele sunt cei cărora am să le reproşez foarte multe. Singura foarte amabilă şi plină de solicititudine a fost doctoriţa rezidentă, care însă nu avea nici un cuvânt de spus.
Aşadar, la internare asistentele s-au chinuit minute în şir să-i pună branula în mână. Era clar că nu o făceau cum trebuia. Bineînţeles că nu prea poţi spune nimic pentru că eşti la mâna lor şi copilul rămâne acolo.
După aceea am aşteptat să vină medicul care o preluase. Mi s-a spus că este în operaţie şi că pot să îl aştept. Cum îl recunosc? Are un lănţişor cu o cruce. Dragii mei... când l-am văzut am rămas şocată! Era ditamai lanţul, cât degetul de gros, cu o cruce imensă (cred că în jur de 12-15 cm) care atârna pe pieptul păros, în condiţiile în care cămaşa îi era descheiată până la mijlocul pieptului. Ca să-l citez pe soţul meu, arăta ca un bişniţar.
În fine. Trec peste această primă imagine şi mă prezint şi îi spun că aş dori să îmi spună ce se întâmplă, care va fi procedura etc. Mă invită în biroul lui şi văd că instantaneu toţi din jur se volatilizează. Discutăm noi. El relativ amabil, îmi răspunde la toate întrebările şi îmi spune că va merge să vadă fetiţa. Cum aţi văzut-o voi a văzut-o şi el.
Zic, va trece mai târziu. Sufletul. Le întreb pe asistente. Ele îmi spun mergeţi să vorbiţi cu el. Păi... tocmai am vorbit. Şi încep să treacă zilele. Una, două, trei... Nu s-a dus să vadă copilul, deşi în una dintre zile fusese de gardă! Îi făceau tratament şi atâta tot. Între timp una dintre asistente, mai îndrăzneaţă, îmi tot spunea: mergeţi şi vorbiţi cu el. Într-un final, proasta de mine, înţeleg că trebuie să merg să dau şpaga de rigoare! Cum nu sunt adepta aceste practici am zis un nu categoric.
În final nu am avut de ales. Luni s-a dus soţul meu la el şi i-a băgat în buzunar 50 de lei. În 10 minute a fost în salonul fetiţei, a consultat-o şi a programat-o a doua zi pentru intervenţia chirurgicală pentru extirparea furunculului.
Chiar dacă eram plină de furie am tăcut şi am înghiţit pentru că nu aveam de ales. Eram la două spătămâni de când se născuse fiul meu şi la nici o lună de când tatăl meu murise. O perioadă foarte dificilă. Eram prea epuizată şi fizic şi psihic să mă cert cu ei.
Dar cel mai mult îmi era silă de faptul că nu te duci să vezi un pacient pentru că nu ai primit şpaga de rigoare.
Acesta a fost şi lucrul care m-a şocat cel mai mult când m-am internat acum cu fiul meu. Deja mă gândeam cu groază la mutre acre de asistente şi doctori sictiriţi. Diferenţa a fost ca de la cer la pământ! Parcă eram pe altă planetă!
Când Ştefan a pus mâna pe pixurile pe care dr Rădulescu le avea în buzunar nu numai că nu a zis nimic, ci chiar i-a lăsat unul să se joace. Plus căldura neprefăcută cu care tratau copiii. Un copil are nevoie de afecţiune, de înţelegere, de compasiune. Şi acest lucru l-am găsit din plin pe secţia izolare şi a lipsit aproape cu desăvârşire la secţia chirurgie. Din câte îmi amintesc singurele amabile au fost doamnele care aduceau mâncarea şi câteva dintre asistente.
Pe doctor, al cărui nume îmi scapă acum - am şi vrut să-l şterg definitiv din memorie - nici nu aş putea să-l încadrez în vreo categorie. Cred că titulatura de "bişniţar" pe care soţul meu i-a atribuit-o ar fi cea mai potrivită (mi-am amintit acum - trebuia să îmi fi dat seama de la început că vrea o mică şpagă pentru că atunci când vorbeai cu el se uita ba la buzunarele tale, ba al mâini, la poşetă, să vadă dacă scoţi sau nu ceva...).
Deşi am mare respect pentru chirurgi, unii dintre ei nu fac onoare acestei bresle. Un al doilea individ de aceeaşi teapă, despre care nu vreau să vorbesc la fel de pe larg, l-am întâlnit la Secţia de chirurgie 1 a Spitalului Judeţean Sibiu, când soţul meu s-a operat de apendicită. Plecând de la faptul că l-a operat medicul rezident, care a fost extrem de amabil şi de drăguţ, a avut tupeul să susţină că l-a operat el. Şi m-a invitat la el în birou să discutăm... Pentru că mi-e silă de astfel de practici, tot soţul meu a fost cel care i-a dat şpaga de rigoare - 50 de euro - la care s-a uitat foarte nemulţumit. Drept răsplată când am mers la scos firele ne-a ţinut pe coridoare şi când a văzut că nu mai cotizăm cu nimic a decis că le poate scoate şi o asistentă din policlinică şi ne-a trimis acolo. Nici numele lui nu mi-l mai amintesc, dar dacă ajungeţi pe acolo veţi vedea la uşa lui o mare coadă de oameni care ies şi intră. Sunt rudele celor operaţi, care intră rând pe rând să dea şpaga de rigoare.
În acest caz, mi-a părut foarte rău că nu i-am dat nimic rezidentului, care chiar merita. Dar nu am avut de unde. Şi mai rău îmi pare că mi-am călcat pe inimă şi am fost de acord totuşi să dăm această şpagă. Din păcate în teorie sunte tari cu toţii, dar când eşti pus în faţa faptului împlinit, cînd depinzi de ei nu ai nici o şansă. Şi decât să te ţigăneşti înghiţi, taci şi speri să scapi cât mai repede. Şi te rogi la Dumnezeu să nu mai ajungi prea curând pe acolo.
Dumnezeu să ne dea sănătate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu