marți, 12 februarie 2008

Amintiri recente, dar extrem de indepartate...

Ordinea si disciplina sunt lucruri care nu m-au caracterizat in foarte mare masura niciodata. In dezordinea mea gaseam intotdeauna ceea ce cautam. Planuirea amanuntita si predictibilitatea ma scoteau din sarite. Am crezut ca e mai simplu sa actionezi sub impulsul de moment. De ce sa planifici? De ce sa iti peirzi vremea facand planuri cand poti vedea pe moment solutia optima.

Sa fi fost bine, sa fi fost rau... In ultimul an de facultate, cu doua saptamani inainte de absolvire, profesorul la care am tinut (tin inca) cel mai mult si de la care am invatat tot ce stiu, a venit la mine si mi-a spus: vrei sa vii sa lucrezi la Bucuresti? Am spus "da" fara sa ma gandesc. Vineri am sustinut examenul de licenta iar luni am venit prima zi la servici. O decizie la care nu m-am gandit deloc si pe care nu o regret.

Sambata m-am urcat in masina impreuna cu o colega care si ea voia sa se angajeze si ne-am oprit in Bucuresti. Oras pe care nu il cunosteam niciuna. Am venit cu o tona de bagaje, desi nu aveam unde sa stam. Ne-am oprit in Piata Iancului, am cumparat un ziar si am zis haide sa sunam sa vedem daca gasim ceva de inchiriat. Nu a fost nevoie pentru ca un om de bine ne-a vazut si ne-a indrumat spre o vecina a lui care avea o garsoniera de inchiriat. Norocul nostru. O alta decizie luata pe picior.

Si as putea continua la nesfarsit.

In timp am realizat insa ca totusi, putina ordine e necesara, ca impulsivitatea nu e cea mai buna formula..... In fine, cred ca am ajuns la intelepciunea pe care as fi trebuit sa o descopar mai demult (tata va fi fericit sa stie asta).

De fapt, pana la urma, impulsivitatea m-a ajutat foarte mult in plan profesional, insa m-a cam distrus in plan personal. Sau poate ca nu.... Nu regret nici una dintre deciziile pe care le-am luat. Din contra. Doar ca esecurile contabilizate se aduna si vine momentul in care ajungi sa nu mai simti nimic. Decat un gol imens. Simti ca vrei sa daruiesti ceva, dar cui? Ca ai vrea sa iubesti pe cineva, dar pe cine?

Ce ma determina sa scriu toate astea. E ciudat. Si vreau ca tu sa intelegi foarte bine. Pentru ca de spus imi e greu, poate, sa iti spun.

Aseara m-am gandit foarte mult sa scriu acest post. E bine, e rau.... Dar au fost cateva lucruri care pe mine m-au marcat destul de tare (nu sufiecient, dar au insemnat ceva). Nu stiu daca tu ai realizat, dar a fost pentru prima data cand nu am adormit pur si simplu unul langa celalalt ci... m-ai tinut in brate. Chiar am sporavoit o vreme. M-ai si sarutat de cateva ori... Si in momentul in care, dupa o vrme, m-am despins din imbratisarea ta si m-am intors te-ai intins dupa mine si m-ai luat din nou in brate. Nu stau sa analizez ce si de ce... Indiferent care a fost motivatia m-am simtit foarte bine. Avem nevoie de asta, desi nu constientizam.

Niciodata nu am crezut ca intre noi ar putea sa apara sentimentele. Altele decat cele de respect si amicitie. In nici un caz nu am crezut ca ma voi indragosti si ca asta se va transforma in iubire. Mai ales pentru ca stiam de la bun inceput ca e o cauza pierduta. De fapt nici nu am asteptat mare lucru, decat onestitate si respectul pe care si eu ti l-am aratat. Mi-ai spus, la un moment dat un lucru care pentru mine a contat foarte tare: "Tu ma respecti". E tot ceea ce am vrut si de la tine.

Si chiar asa a fost. Imi spui si ca am fost langa tine in momente dificile. Era firesc. Si asta ne-a apropiat mai mult decat trebuia. Nu am facut decat ceea ce am simtit. Pentru ca in astfel de clipe aveai nevoie de cineva sa te sprijine. Ma bucur ca am fost acolo si am putut sa te ajut, chiar si daca numai prin sprijin moral. Probabil ca de aici a plecat greseala. Credeam ca in acel moment ai nevoie si de foarte multa afectivitate. Si voiam sa ti-o ofer. Fara sa astept nimic in schimb. Pentru ca te iubeam. Ti-am aratat acest lucru. De fapt ti-am spus-o. Desi stiam care vor fi consecintele.

Nu asteptam nimic mai mult din partea ta decat respect. Asa cum nu astept nici acum. Pentru ca, chiar daca nu am dreptul la iubire, macar pot sa am dreptul la ne-suferinta. Nu?

M-a durut enorm, chiar daca ma asteptam la asta si eram constienta ca se va intampla. De fapt m-a durut abordarea, igonoranta... Si ironia sortii este ca, intr-un final, am ajuns la concluzia ca tocmai ceea ce reprosam cuiva - "igonranta ma ucide" si "minte-ma frumos" - sunt oarecum adevarate.

Nu cred ca voi uita acel "multumesc pentru tot" niciodata. Am trait cu el 3 saptamani... 3 saptamani in care nu am facut decat sa ma intreb ce am facut sa merit asta... 3 saptamani in care nu am inteles de ce a trebuit sa se intample asta, mai ales ca nu am cerut nimic mai mult decat la inceput. Adica nimic. Un telefon scurt, in locul unui sms trimti unui grup de sarbatori... o floare la aniversare... hmm chiar o fi prea mult?

Sunt fapte consumate si care m-au consumat. Nu in mod tragic. Mai degraba analitic. Iar concluzia? De e ma plang de lucruri pe care mi le-am facut cu mana mea?

2 comentarii:

  1. nu trebuie sa te invinovatesti, nici sa regreti deciziile luate. americanii zic "it's better to have loved and lost than never to have loved at all". Asa o fi..cine stie?..

    Pe fiecare din noi ne mai bantuie cate un gand, cate o amintire calda care doare. Viitorul e in fata, priveste spre el. iar timpul... se zice ca vindeca orice.

    ai scris frumos.

    RăspundețiȘtergere
  2. nici nu ma invinovatesc si nici nu regret... sunt constatari, pur si simplu.

    iti multumesc pentru aprecieri

    RăspundețiȘtergere