joi, 28 mai 2009

Cum l-am cunoscut pe Dumnezeu

Este ciudat (sau mai de graba tragic) cum il cautam pe Dumnezeu doar cand suntem intr-o situatie dificila. Personal nu am intalnit o persoana care atunci cand este in culmea fericirii/implinirii sa il caute pe Dumnezeu. Sa fie Dumnezeu primul in "lista" celor cu care ne bucuram.

Avem o mare reusita - profesionala, personala - ce facem? Cred ca foarte multi deschid o sampanie, un vin, dau o petrecere sau is la un restaurant. Cati oare merg la biserica sau stau pe genunchi in camera lor sa ii multumeasca lui Dumnezeu?

Si aceste lucruri au fost valabile si pentru mine. De ce? Pentru ca suntem legati de niste standarde sociale. Pai sa imi asum eu riscul (mai ales daca esti barbat) sa fiu vazut la serviciu dand dovada de "slabiciune" si multumindu-i lui Dumnezeu? Niciodata. Tin capul sus cu mandrie si in lista de multumiri Dumnezeu ocupa ultima pozitie, pentru ca, mai intai, vin sefii, familia, prietenii si, asa ca "da bine" ne amintim si de Dumnezeu.

Stau si ma gandesc de cate ori cand spunem "Doamne ajuta" sau "slava Domnului" mergem mai departe de un simplu cliseu verbal si credem/simtim cu adevarat in sufletul nostru ca este o multumire adresata lui Dumnezeu?

Sunt constatari care m-au facut sa imi pun multe semne de intrebare. De ce ne rusinam de Dumnezeu? Pentru ca exact asta denota o astfel de atitudine.

Asa am fost. Acum m-am schimbat si ma schimb in continuare. Pentru ca acum Dumnezeu este lucrul cel mai important din viata mea.

Am fost profund socata cand, unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus sotul meu, in ziua in care ne-am cunoscut, a fost acela ca pe mine nu va putea niciodata sa ma iubeasca mai mult decat il iubeste pe Dumnezeu. Prima reactie (nespusa, evident) a fost "asta e nebun; cum adica sa nu iti iubesti sotia mai mult decat pe Dumnezeu". Nu puteam concepe asa ceva. Pentru ca, asa cum am constatat ulterior, Dumnezeu nu este lucrul cel mai important din viata noastra. Pentru ca este mult mai comod sa vezi 1-2 filme, decat sa ii acorzi lui Dumnezeu o ora pe zi.

Pot sa spun ca l-am cunoscut cu adevarat pe Dumnezeu dupa ce l-am intalnit pe sotul meu, sau altfel spus sotul meu l-a adus pe Dumnezeu in viata mea. Sau Dumnezeu ne-a adus unul pe altul in viata fiecaruia si el ne-a vegheat de atunci vietile. El ne calauzeste si niciodata nu am dat gresi atunci cand ne-am increzut in El.

Pentru ca Dumnezeu nu minte. Dumnezeu nu te paraseste atunci cand iti incredintezi viata in mainile lui. Dumnezeu isi pleaca urechea la rugaciunile noastre. Putem spune despre vreun om un astfel de lucru? Exista vreun om care sa ne iubeasca neconditionat si sa ne ierte de cate ori gresim?

Dumnezeu a intrat in viata mea intr-un moment in care eram complet dezorientata si profund indurerata. Simteam ca eram la limita, vedeam ca viata mea este un dezastru si atunci, intr-o seara, stand eu in pat m-am analizat cu foarte multa luciditate as spune si am realizat ce viata cumplita am dus. Nu voiam decat totul sa dispara, sa se stearga si sa am o viata noua. Si stand eu asa in pat, cum m-am priceput, i-am cerut ajutorul lui Dumnezeu.

A venit mai repede decat m-am asteptat. Si intr-un mod in care cei mai multi sunt convinsa ca il contesta. Pot doar sa il relatez si fiecare o ia cum crede. Am visat intr-o noapte ca eram pe un deal incredibil de verde si mergeam dupa un barbat care era cu spatele pe nume Marius. Dar nu l-am ajuns decat cand am intrat intr-o biserica, dar care era diferita de bisericile traditionale. ERa o incapere alba, cu o cruce mare pe perete si niste falduri rosii. "Aceasta nu este o biserica ortodoxa, ce caut eu aici?" - si m-am trezit

Nu am dat mare importanta. M-am gandit ca a fost vorba de un vis-regret dupa fostul iubit, care tot Marius se numea. Dar... dupa 2 zile l-am cunoscut pe Marius care nu era ortodox ci penticostal. Iar biserica la care mergea, dupa cum am constatat ulterior, era ceea ce eu visasem.

Cati dintre voi credeti ca visul a fost unul de la Dumnezeu si ca a fost o intalnire "aranjata" de El? Eu cred cu tarie lucrul acesta. Mai ales ca de atunci incoace viata mea s-a schimbat radical si am simtit din plin binecuvantarile Lui care s-au revarsat din plin asupra noastra. Ne-a daruit-o pe minunata noastra fiica, Rebeca, ne pazeste si ghideaza vietile cu mult dragoste. Atnci cand cadem ne ridica si ne ajuta sa depasim toate greutatile.

Am cunoscut un Dumnezeu credincios, iubitor, bun, indurator, rabdator. Nu pot sa va spun decat un lucru: incredeti-va in Dumnezeu, lasati-va viata in mainile lui pentru ca El poate.

2 comentarii:

  1. Draga Anonim, am citit postul de pe blogul respectiv si cateva comentarii. Imi pare rau dar nu sunt de acord. IN situatii de genul celei descrise ajungem, in general, atunci cand nu credem cu adevarat in Dumnezeu. Pentru ca problemele si bolile nu sunt de la Dumnezeu ci de la Diavol. Si evident ca
    diavolul nu doarme ci ne ajuta sa ne ingropam tot mai adanc in problemele si preocuparile noastre in asa fel incar sa nu avem timp de Dumnezeu. Si, din pacate, de foarte multe ori reuseste. Acum 2 saptamani am fost la un botez in Nocrich, langa Sibiu. Si unul dintre barbati marturisea cum a vrut el sa isi omoare sotia pentru ca mergea la biserica si l-a ales pe Dumnezeu. Dupa un an a luat si el acea decizie. Acel barbat este acum un om nou, cu o inima noua, pentru ca Dumnezeu lucreaza cu putere. Dar trebuie sa crezi

    RăspundețiȘtergere
  2. Mare adevar ai grait!Dumnezeu este in sufletele noastre tot timpul insa cand avem necazuri stim doar sa intrebam "cum de tocmai mie mi se intampla....ca eu nu am facut nimic..."
    Si eu Il iubesc mai mult pe Bunul Dumnezeu decat pe sotul si asta i-am spus-o de la inceput si in nenumarate randuri...iar cand ne mai alintam noi asa ca doi indragostiti(avem 18 de ani de casnicie)si il intreb pe cine iubesc eu cel mai mult?El imi raspunde pe Dumnezeu si apoi pe mine si familia!

    RăspundețiȘtergere